Corneliu Ionescu, un pictor cu atitudine

Pictorul Corneliu Ionescu este cunoscut de către iubitorii de artă plastică din România, dar şi din lume, prin lucrările sale ca fiind “pictorul balerinelor” (un fel de Degas autohton, contemporan cu noi, după cum s-a spus în repetate rânduri) reușind să cunoască succesul concentrându-se pe un singur subiect, fără a lua prea în serios riscul monotoniei.

Până să ajungă însă la acest mod de a fi identificat, măgulitor pentru orice artist care visează să dobândească la un moment dat o amprentă stilistică inconfundabilă, pictorul a avut de parcurs o cale lungă, plină de dificultăţi şi incertitudini.

A fost studentul lui Gheorghe Şaru, iar faptul că metoda pedagogică a acestuia consta în chiar refuzul impunerii oricărei metode l-a ferit de tentaţia mimetismului şi l-a făcut să conştientizeze un adevăr pe cât de simplu, pe atât de greu de înţeles şi de acceptat la timpul oportun de către mulţi aspiranţi la originalitate şi, implicit, la glorie: în artă, trebuie să fii întotdeauna pe cont propriu, pentru că modul cel mai simplu de a-ţi rătăci drumul este  să te ţii cât mai strâns cu putinţă de mâna călăuzei, oricât de faimoasă ar fi ea.

Corneliu Ionescu a avut la Galeria Artelor din cadrul cercului Militar Național cea mai recentă expoziție de pictură  vernisată de criticul de artă Tudor Octavian, criticul de artă dr. Marius Tița și dr. Radu George Serafim.

–      Drumul de la arhitectură la pictură a trecut prin patinaj artistic…

–      Eu pot spune că am avut noroc, mi-am gasit vocația încă din copilărie, oscilând între desen și patinaj artistic. Cu toate că părinții mei, oameni simpli, de la țară, doreau ca eu să devin arhitect, adică ceva serios. În zona noastră, în Argeș, pictorii de biserici se numeau “zugravi de subțire”. Tata, care era inginer agronom, nu concepea sub nicio formă ca fiul său să devină “zugrav de subțire. Îmi spunea obsesiv că aceasta nu e o meserie serioasă, mai ales că sora mea era deja arhitect.  Oricum, daca era după mine mi-ar fi plăcut în primul rând să fac patinaj artistic și apoi pictură.  De mic am fost atras de patinaj, în special patinajul artistic. Nu ratam nicio emisiune de patinaj artistic transmisă la televizor. În Pitești, orașul meu natal, era un heleșteu care îngheța iarna. Era cam de dimensiunea unui teren de handbal. Acolo ne adunam iarna sute de copii și patinam. Eu eram cam prin clasa a 6-a și vedeam la televizor campionatele de patinaj artistic, iar apoi mergem pe lac și încercam să-i imit pe patinatori de performanță, să tai gheața,  sa fac un dublu axel, tripu axel, făceam piruete, era desigur greu fără antrenor. Doi ani m-am antrenat singur, mă trezeam dimineața la 7,00, așteptam să plece părinții la muncă și dădeam fuga pe lac. La acea oră matinală era gol și mă puteam antrena în voie, tot lacul era al meu. Am căzut de sute de ori, mi-am rupt hainele, ghetele. Dar, antrenându-mă zilnic am obținut 4 diplome la patinaj viteză, concursuri care se organizau atunci, de către Primărie și la care participau sute de copii. 

–      Când ai realizat că vei deveni pictor?

–      Eu desenez cam din clasa a patra, desenam mai bine ca învățătoarea. Dar nu eram forțat de ai mei, că aici e toata șmecheria, stăteam zile întregi cu un caiețel și desenam, mașinuțe, case, flori, mă mai uitam pe o carte și mai copiam de acolo. Părinții greșesc acum când la impun copiilor să facă un anume lucru fără să observe dacă are copilul lor o înclinație, un talent. Pe un copil trebuie să-l lași și să-i încurajezi talentul, nu să-i impui să facă forțat ce vroiai tu să devi când erai mic. Îmi plăcea să desenez orice, apoi îi arătam bunicii mele care mă aprecia și îmi spune că sunt foarte bun, iar pentru mine era de ajuns. Și pentru că desenam bine, m-a remarcat învățătoarea și mă scotea la tablă să desenez în locul ei la lecții. Ea a chemat-o mai târziu pe mama la școală și i-a spus că am un talent deosebit. Așa m-au înscris părinții la Liceul de Arte, unde am intrat primul. Apoi la Facultatea de Arte, unde erau doar șase locuri, am intrat tot primul. Însă, eu desenam toată ziua și pot spune că am parcurs toate etapele școlare, pas cu pas, mereu primul, cu multă muncă.

–      Ești cunoscut la ora actuală în mediul artistic ca fiind “Pictorul balerinelor”…

–      Acum fac o legătură cu patinajul artistic.  Patinajul a fost una dintre pasiunile mele, prima mea dragoste. Probabil de la patinaj mi s-a conturat în subconștient ideea de grație. Însă eu urmând cursurile liceului de artă, am lăsat patinajul deoparte și m-am consacrat picturii. Mi-au plăcut baletul, dansul, spectacolul. Dar personajele mele sunt statice, sunt balerine în repaos, pe care le pun în context cu naturi statice, cu fructe, cu flori, cu obiecte. Am editat recent și un album de artă unde se găsesc majoritatea lucrărilor mele. Multe  dintre ele sunt deja vândute.

–    Natura statică sau balerina, care dintre ele reprezintă pasiunea ta?

– Aș numi „dragostea dintâi” pasiunea pentru natura statică – şi subliniez cuvântul pasiune –, întrucât despre pasiune profundă este vorba  şi nu despre o simplă alegere, inspirată ori nu. La la fel s-au petrecut lucrurile şi în privinţa următoarei teme majore, aceeaşi de aproape două decenii încoace,  respectiv lumea dansului, sublimată în simbolul ei cel mai sugestiv – balerina. Balerinele mele sunt pusea astfel în acest context pentru ca natura statică a fost și rămâne printre preferatele mele. La început pictam natură statică, însă la un moment dat am avut o expozitie cu aceste balerine care a avut un succes răsunător. Am vândut atunci toate lucrările. Apoi am reluat tema și văzând că are succes, m-am aplecat mai mult asupra studiului acestei teme și l-am dezvoltat. Până în 89 trebuia să fii angajat și am lucrat la restaurarea Palatului Cotroceni, apoi am trecut la Casa Poporului, unde eram într-un grup de sculptori și acolo am sculptat balcoane și capitele. Le văd și acum în fața ochilor. Acolo m-a prins Revoluția. Înainte de 89 nu puteai să fii liber profesionist, trebuia să fii angajat și în paralel aveam munca de artist, pentru ca angajat fiind trebuia să lucrez la comandă, nu îmi puteam manifesta creativitatea liber.

–      Cum e sa fii liber profesionist în Romania?

–      Eu după Revoluție am dus-o foarte bine în pictură. Vindeam tot ce lucram. La „Galeriile Orizont”  și la ‘Hanul cu tei” ajunsesem în 1990 cel mai bine vândut pictor al momentului. Lucrările mele nu apucau să stea două zile. În perioada aceea erau foarte mulți străini care îmi cumpărau lucrările. Aveam sute de comenzi, lucram de cele mai multe ori și noaptea pentru a termina o lucrare la timp. Am muncit din greu, după serviciu venem și abia așteptam să mă apuc de lucru. Dar eu am fost dedicat și am înțeles de mic că în pictură chiar daca ai talent, nu răzbești fără muncă. Ca să ajungi la performanță mi-am dat seama repede – mai ales că la Institut erau doar 6 locuri, și 30 de candidați pe loc – că doar prin muncă susținută îți poți găsi drumul tău și poți avea continuitate. 

–      Esti perfecționist sau perseverant?

–      Sunt perseverant mai degrabă…

–      Tatăl tau este mândru acum de tine?

–      Întrebare clasică, dar bună… eram oaia neagră a familiei. Am două surori, una arhitect, dar din păcate a decedat, și cea de-a doua inginer…el era mândru de ele.  Iar eu, singurul lui băiat, să ajung “zugrav de subțire” cum zilea el, om simplu de la țară era o rușine. El așa vedea lucrurile, nu-l condamn, dar am avut noroc că eram susținut de familie și de profesorii care îmi vedeau talentul. Ușor, ușor a început să creadă și el în mine, mai ales că vedea și el că intram primul la instituțiile de artă și eram mereu lăudat și apreciat de mari profesori. Văzând el că iau premii peste premii, premiul I și la Cântarea României, la liceu am intrat primul, iar profesorii mă laudau, la Institut unde erau doar șase locuri și mare nebunie am intrat primul, s-a convins și el că sunt bun, că am talent și că ăsta este până la urmă drumul meu. Cumva am muncit mult și ca să-i demonstrez ca sunt bun, să îl fac mândru.

–      Se poate trăi în România doar din pictură?

–      Se poate. Eu trăiesc doar din pictură de 27 de ani. Am tablouri în galeriile private ale multor colecționari de artă. Acum este o perioadă mai grea pentru toţi artiştii. Nu mai contează dacă eşti un pictor bun sau mediocru. Vând cei care au “relaţii” sau cei care expun în spaţii “potrivite”. Interesul pentru artă a scăzut foarte mult în ultimii ani. Nu mai contează studiile în artă cum era mai demult.  Depinde totul de galerie, de locaţie şi de cine te “recomandă” ca artist. 

Expoziții personale

  • 2016- Expoziție la Cercul Militar Național împreună cu pictorul Sorin Adam

Atelierul

  • 2015– „Galeria Artelor” – Cercul Militar Național și Galeria Simeza, București

  • 2014– Muzeul de Artă din Pitesti

  • 2013- „Galeria Artelor” – Cercul Militar Național

  • 2012– UArt Gallery și Palatul Șuțu

  • 2011– „Galeria Artelor” – Cercul Militar Național

  • 2010– Galeria Regală – Casino Sinaia și Galeriile Orizont, București

  • 2009– Galeria GalAteCa, București, Galeriile Municipiului București și Galeria de Artă din Câmpulung Muscel

Feminitate

  • 2008– Galeria GalAteCa, București și Galeria Orizont, București

  • 2007– Galeria GalAteCa, București

  • 2006– Galeria GalAteCa, București

  • 2005– Galeriile Orizont, București și Galeria GalAteCa, București

  • 2004– Galeria Uzin Import Export, București și Galeria GalAteCa, București

  • 2003– Casa Vernescu, București și Galeria GalAteCa, București

  • 2002– Galeriile Municipiului București și Galeriile Orizont București

  • 2000– Galeriile Municipiului București

  • 1999– Galeriile Municipiului București

  • 1998– Institutul Francez București

  • 1997– Muzeul Național de Artă, sala “Auditorium”, București și Galeria Orizont, București

  • 1996– Consulatul S.U.A la București

  • 1989– Galeriile de Artă ale Municipiului București și Costinești

  • 1980– Galeria Tehnic Club din Pitești

  • 1979– Galeriile Amfiteatru din București

  • 1978– Teatrul Mic din București

Expoziții personale în străinătate

  • 1994– Centrul Cultural Român din Paris și Centrul Cultural Român din Viena

  • 1991– Academia Română din Roma

Lasă un răspuns